Game... minore / Theodor Rogin [Tudor George Pereverza], în: „România literară”, apr.-mai, nr. 29 / 2017 (text integral)

 

Embed or link this publication

Description

Game... minore / Theodor Rogin [Tudor George Pereverza], în: „România literară”, apr.-mai, nr. 29 / 2017 (text integral)

Popular Pages


p. 1

Game... minore Theodor Rogin [Tudor George Pereverza] Apă vie... Nici un dicţionar, nici o istorie literară nu menţionează grupul acesta – „de artă şi literatură” –, despre existenţa căruia avem, deocamdată, o unică mărturie temporală: anul 1940; nu ştim cum s-a ivit şi cât a dăinuit, dacă va fi avut vreun program estetic bine definit, dincolo de ceea ce poate fi liber deductibil şi eligibil prin lectura răbdătoare, lipsită de prejudecăţi, dar şi de prea mari aşteptări, a poeziilor publicate în cele 12 pagini a ceea ce s-a dorit a fi doar „primul caet” al numitului grup. Dintre cei 12 autori prezenţi, singurii ale căror nume mai spun ceva contemporanilor noştri (avizaţi!) sunt Traian Lalescu şi Dimitrie Stelaru. La momentul apariţiei broşurii, debutaseră deja editorial: primul, în 1939, celălalt, câţiva ani mai devreme. Dar... ceilalţi? De la Constantin Bivolaru a rămas un volumaş: Omule, îţi dau o carte, cu un „portret inedit” de Iliu (să fie vorba de Victor Iliu, viitorul regizor al filmului Moara cu noroc?), care cuprinde nu puţine versuri izbutite. Poemul votiv, cel din titlu, are ca ascendent Testament-ul arghezian: „Omule, îţi dau o carte/ Cu'nceput de viaţă/ Şi sfârşit de moarte./ Ţi-o dă pământul, e cartea lui/ Scrisă de mâna nimănui”. Bivolaru inaugurează aceste Game prin poezia Albatros, din care citez: „Poetul doarme un somn de deşteptare,/ visele lui-s din somnuri ne'ncepute,/ Aşa cum doarme'n valuri trează'ntreaga mare,/ aşa cum ne grăesc minunile lui mute”. De ce „minunile lui” şi nu ale „ei” – ale mării? Emanoil Cobzalău a trăit până mai aproape de noi (da, dar de când până când?), fondând şi un cenaclu – Fântâna Mioriţei –, de care-şi leagă numele poeţi chiar mai puţin cunoscuţi decât el. Fiindcă el, debutat în 1943, cu Ţara de cetini, volum însoţit de portretul executat de Eugen Drăguţescu, va reveni abia în 1973, cu Zestrea viselor, urmat, în 1982, de Oltiţa. A mai semnat un opus, în 1947, de o cu totul altă „respiraţie”: Aspecte din viaţa economică a Transilvaniei. În Game, broşura de care de ocupăm, publică Mitul copilăriei (dedicat „poetului Eugen Jebeleanu” şi inclus ulterior în prima carte), în care visează, cam amestecat, la „palatele de mărgean ale necuprinsului” şi la (voilà!) „mirosul cetinilor şi al cimbrului de câmp”. Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, îl pomeneşte pe Cobzalău în vreo patru locuri, fără a-l comenta, însă. De George Druţu, n-am aflat nimic altceva (plachete, volume), în afară de colaborarea la Game, intitulată atât de simplu Poem (lui Ion Velicu), în care îşi consolează mioritic mama: „Nu trebue să plângi./ Fata aceia cu ochi mari şi trişti/ n-o să-mi dea niciodată înapoi/ râsul şi cântecul”. Fata aceia cu ochi mari şi trişti... moartea.

[close]

p. 2

De la Lucian Dumitrescu (1923-?) ne-au rămas, într-o primă etapă, două volume datând din 1939 – Pândar de stele – şi, respectiv, 1941 – Fraţii mei, oamenii. Va reveni în actualitate în intervalul 1956-1983, cu poezie, dar, mai ales, cu proză conformistă de inspiraţie istorico-eroico-militară. În Game, i se tipăreşte Poem grav, din care citez ultima strofă: „În ochii tulburaţi de căprioare/ nicicând un şold de lut nu s-a culcat – / Dar Doamna-ţi va trimite-un pod de scamă/ din trupul ei de pânză, destrămat”. Textul poate fi (re)citit şi în cartea din 1941. Petre Ecovescu lasă posterităţii volumul său de poeme, destul de consistent (144 p.), din 1939 – Dajdia umbrelor. Aflăm, dintr-un articol semnat Al. Doru Şerban: Autori gorjeni care au suferit persecuţii politice în regimul comunist, că Petre Ecovescu s-a sinucis pe 2 ianuarie 1959, prin defenestrare, chiar din redacţia ziarului „Steagul roşu”, lăsând şi un bilet „demn” de Memorialul durerii: „Mă omor din cauza terorii comuniste”. Game îi găzduieşte Pelicanul de foc: „Pelicanul de foc şi-a smuls coasta/ şi'n zare se zvârcoleşte pe moarte:/ pe apele necunoscutului, departe,/ corsarii vârcolaci i-au robit nevasta”. Cu excepţia poeziei în trei strofe Spleen, pe Constantin Gavriliu îl paşte un anonimat absolut. Pentru feelingul ei întrucâtva bacovian, o reproduc integral: „Amurgul moare laş,/ fără svârcoliri şi suspin./ Tremurând chin,/ luminile s'aprind în oraş./ Dela centru la periferie/ nu s'a[']ntâmplat nimic./ Doar azi dimineaţă un dric/ a dus o fată la cununie./ Toamna?... un fapt divers/ pustiu şi amar/ gândurile mi-au sleit în pahar./ Nu mai scriu nici un vers!”. Să se fi ţinut de cuvânt? Şi... am ajuns la primul nume menţionat la începutul textului: Traian Lalescu (1920-1976), tizul ilustrului matematician – tatăl său. Joacă, titlul propus să apară în Game, va fi inserat şi în volumul Lanterna magică (1941), scris împreună cu Ştefan Baciu. E o poezie a paradisului pierdut al copilăriei: „[...] Tovarăşii mei au pornit pe alt drum,/ au rămas doar umbrele unor copii./ […]. Omul pe care'l cunosc din oglindă/ o să râdă cum n'a mai râs niciodată,/ şi-o să se avânte-n joaca minunată.../ cine-o să fugă după el, să mi-l prindă?” Ca şi la George Druţu şi Constantin Gavriliu, se face asocierea între o tânără şi moarte – la Traian Lalescu e chiar „fata gătită'n rochie de mireasă,/ prietena mea, moartea mea, iubita mea”. Şi în ce-l priveşte pe Grigore Lăzărescu, istoria literară tace mâlc. Şi el îi dedică o poezie – Oră – lui Ion Velicu. Are numai două strofe şi nu e „rea” deloc: „Simt dorinţi nevisate încă de plante, tăcerile mele se prefac în petale./ În manuscrisele mele s'au cuibărit licuricii./ Luminile lor de speranţă îmi smulg din suflet pumnale./ Prieteni, iertaţi tâmplele zbuciumatului întârziat;/ zbârciturile de pe faţa sa n-au cunoscut dreptatea./ În noaptea asta se vor zdrobi catapetesmele/ iar mâine'n zori tăcutul meu toiag va părăsi cetatea”. Şi a părăsit-o... definitiv. Dumitru Missir figurează în cataloagele bibliotecilor cu o plachetă lirică de 47 de pagini, cu titlu de romantism târziu şi dedicată... soţiei: Macabre. An de apariţie: cca 1941. În Vis în doi, publicat în Game, se vădeşte deopotrivă clasicizant, prin opţiunea pentru rima încrucişată: „Peste mări de vise, curg uitate doine/ de şoptiri domoale – zugrăviri de tânjet/ ce nu mor, nici surpă... şi-n răsfăţ de moine/ dorm nevolnicite, ciute mici de cuget./ […]./ Guri încătuşate... mâini uitând să vreie.../ coborând cu taină mag pe toate – amurgul.../ În grădini de rugă bâjbâe-o scântee/ şi-un poem, cu suflet îşi adapă murgul...”, şi modern, prin utilizarea ritmică, nu şi abuzivă, a unor vocabule conţinând consoana „g”. Şi zău dacă te-ai fi aşteptat ca ea să fie atât de... eufonică. Constantin Pârlea (1917-?) ne-a lăsat moştenire trei opuscule, apărute în ceva mai cunoscuta colecţie „Adonis”: Scuturi frânte, în 1938 (poem în 6 părţi), un an mai tîrziu, Mihail Săulescu, în care-l omagiază pe confratele căzut, la 28 de ani, pe frontul Marelui Război şi, în 1944, miniexegeza Poezia lui Virgil Treboniu (coleg din cadrul grupării „Adonis”). Şi el, Pârlea, preferă rima încrucişată, în poema Loc trist, care aminteşte – ecou îndepărtat – de struna lui... Goga: „E locul trist al vechilor tristeţi/ pe care-l căutăm, mereu, departe,/ când fruntea ridicăm din dimineţi/ şi-o îndreptăm bizară înspre moarte. […]. Aici în ţara asta niciodată/ durerile n-au mers pe drumul lor./ cad frunze năruite ca o fată.../ aici s' făurit cândva un dor...”. Am reprodus două din cele şase strofe ale acestei „doine”, în

[close]

p. 3

care cuvântul trist ar voi să contureze, din capul... locului, mai mult decât o stare individuală de spirit: o „viziune” asupra ethosului autohton. Iată-ne ajunşi la penultimul poet din broşură: Paul Simion. Nici despre el, nicăieri – nimic. Doar ce urmează: „Ca într-un val mă scufund în tristeţe./ Pe mări, corăbii naufragiază acum/ în morminte săpate adânc de ape./ Să ne rugăm pentru somnul înecaţilor./ […]. Nu mă lăsa singur, moartea e la uşe,/ s'a lipit ca o umbră de peretele umed./ Are în mâini un laţ lunecos ca un şarpe./ Să ne rugăm pentru iertarea sinucigaşilor...”. Am citat strofele a doua şi a patra din Rugăciune de seară (pentru Anca). Peste aceste Game coboară o cortină „glorioasă”: Cântec ucigaş – devenit parte din Noaptea geniului (1942) – îl reconfirmă pe vagabondul genial care a fost Dimitrie Stelaru (1917-1971): „Odată într'un obosit şi neprimitor oraş/ din preistorie coborât/ înflorise steaua unui cântec ucigaş./ […]./ Şi cântecul ucigaş rătăcea pe buzele adormite/ strivind înserarea oraşului. […]. / Dar regele mânji cu var poetul/ şil asvârli în sânul mării – era un ucigaş poetul,/ un ucigaş”. S-ar putea spune că am rămas dator cu o lămurire referitoare la Ion Velicu, cel căruia doi dintre „ocupanţii” broşurii – George Druţu şi Grigore Lăzărescu – îi dedică, probabil din afinitate, versurile lor. Poet şi publicist din a cărui „operă” am identificat un remarcabil ciclu poematic: Lucreţia Bugeac, finalizat la data de 19 mai 1940 şi apărut tot sub egida „Apă vie”, la 15 iunie acelaşi an, Ion Velicu a emigrat după război, colaborând intermitent la reviste ale exilului românesc din anii '50-'70 ai secolului trecut. Misterioasa femeie pe care autorul o invocă, o imploră, după care tânjeşte în timp ce o dojeneşte: „Lucreţia Bugeac, când ai întors privirea,/ tu, numai lumină şi cântec, ai ucis iubirea./ […]./ ...te'nspăimântai că poetul e aşa de sărac?/ Dac'ai fi rămas lângă el,/ n'ar fi azi calic, păduchios şi mişel”, sfârşind prin a o anatemiza: „Soarele să te ardă, vântul să te bată...”, nu-i exclus să fi fost o iubită reală, care l-a lăsat baltă. Prin nefericirea autocultivată şi „mizerabilismul” afişat, Ion Velicu îşi asociază statutul de „poet damnat”, unul indubitabil talentat, capabil să se avânte liric la modul... epic. Geo Dumitrescu l-a recenzat elogios în nr. 2/1941 al efemerului, dar excepţionalului bilunar „Albatros”. Despre autorul copertei, Tristan Trestioreanu (numele – real ori inventat – sună bine!), nu putem furniza nici o informaţie. Ca şi despre Horia D. Rotaru, care apare, fără motivaţie plauzibilă, în colofonul editorial. Titlul atribuit prezentului demers istorico-literar – Game... minore – poate echivala cu o judecată valorică in nuce, pe care o dezvolt... sintetic acum, subliniind că tonalitatea predominant gravă a acestor poezii e în acord cu percepţia întunecată, comună tuturor autorilor comentaţi, asupra existenţei noastre, marcată în mod inexorabil de tristeţe, suferinţă, destrămare şi moarte. Aşadar, la ce bun... Apă vie ? în: „România literară”, apr.-mai, nr. 29 / 2017 vezi şi http://theorogin.blogspot.ro/p/cronici.html

[close]

Comments

no comments yet